filozofia integrarii

Durata vieţii omeneşti e doar un punct de veşnicie, substanţa ei e încurgere necontenită, percepţia e înceţoşată, alcătuirea întregului corp esupusă putrefacţiei, sufletul e confuz, soarta e greu de ghicit, iar faima un lucru lipsit de judecată. Într-un cuvânt toate cele care aparţin trupului sunt ca o apă curgătoare, ceea ce aparţine sufletului e vis şi abur, viaţa e un război şi scurta şedere a unui călător într-un ţinut străin, iar după faimă nu urmează altceva decât uitarea. Atunci, ce poate călăuzi un om ? Un lucru şi numai unul: filozofia. 

Aceasta presupune însă păstrarea geniului dintr-un om departe de violenţă, nevătămat, deasupra durerilor şi plăcerilor, astfel încât să nu facă nimic fără un ţel, nici cu falsitate ori cu făţărnicie, şi fără să simtă că alt om să facă sau să nu facă ceva; şi, în plus, să accepte tot ceea ce se întâmplă şi tot ceea ce e sortit ca venind de acolo de unde a venit şi el însuşi; şi, în sfârşit, să accepte moartea cu sufletul împăcat, întrucât nu înseamnă nimic altceva decât descompunerea elementelor din care e alcătuită fiecare fiinţă. Dar dacă elementele care se transformă mereu unele într-altele nu suferă niciun rău, de ce ar trebui ca omul să aibă vreo teamă faţă de transformarea şi descompunerea tuturor acestor elemente? Căci aceasta se face în conformitate cu natura, şi nimic din ceea ce se face potrivit naturii ne este rău.